"Amintiri din copilărie în negativ" (cronica romanului Copilărie sub cod roşu, de Elena Sevaciuc-Selena)

"Amintiri din copilărie în negativ" (cronica romanului Copilărie sub cod roşu, de Elena Sevaciuc-Selena)
5/5/2014

Elena Sevaciuc-Selena a debutat cu 50 de pagini consistente şi crude în cartea soţului său 15 Noiembrie - Ziua Demnităţii (Ed. Kron-Art, Braşov, 2007, prefaţă Vladimir Tismăneanu). Mărturia aceasta necesară a fost declicul pentru ampla confesiune din Copilărie sub cod roşu (Ed. Transilvania Expres, Braşov, 2013), titlu etern actual pentru biata Românie. Titlul vine să înlocuiască unul anterior, rizibil, sub care romanul apărea (parţial).
Autoarea alternează evenimente crude cu altele încă şi mai crude, iar acestea au darul de a le face absolut credibile pe cele anterioare. Stilistica este a directitudinii, a relatării simple, între mărturie şi lamento, dar şi a eschivei : orice stângăcie poate fi pusă pe seama vocii unui copil, Alexandru, cel care povesteşte, voce coincidentă cu cea auctorială. Astfel, Elena Sevaciuc-Selena (E.S.S.) se exonerează; peste toate, avem de-a face cu o lectură à bout du souffle. Autoarea reuşeşte (încercarea auctorială este şi umană) să se transpună în personajul Alexandru.
După ce scrisese romanul Vocile nopţii (apărut în 1980), Augustin Buzura povestea la o întâlnire cu studenţii cum, transpunându-se scriptic zi de zi într-un personaj feminin ajunsese să-i scape în conversaţiile diurne câte un "eu însămi"... E.S.S. este este departe de contemporaneitate, cu scriitura lucioasă, senzuală, perfectă dar superficială a unei Amélie Nothomb, cu minimalismul bine exersat al Lilianei Corobca, departe de psihologismul rafinat, abisal, oniric al Dinei Hrenciuc. Genul proxim este Charles Dickens în Oliver Twist, dar imaginea cea mai clară este : Amintiri din copilărie în negativ. Alexandru, când fură, e nevoit să fure de-a binelea, când este bătut, pedepsit, este bătut şi pedepsit de-a binelea, când plânge, are motive adânci, şi mai ales este (se simte) orfan. Ca tipologie umană nu poate fi ocolit romanul cu titlu paradigmatic, Mizerabilii, doar că, spre deosebire de acesta, romanul de faţă nu ne supune la o grea încercare rezistenţa la bombasticism. Hector Malot este mult mai aproape.
În acest roman realist tradiţional, România este aşa cum este în realitatea, sinistră pentru umiliţi şi obidiţi, dar E.S.S. creează şi personaje deţinând ceea ce se cheamă calitate umană. Era să scriu persoane, într-atât de veridic, de autentic este romanul. Pare transcrierea în registru masculin a unor experienţe rememorate, lucru accentuat de textuarea la persoana I. Este bine că autoarea urmăreşte timpul linear, cu rare, cinematografice flash-back-uri; astfel se exclude orice stângăcie de construcţie. Dacă romanul este arhitetcură şi labirintul este arhitectură (şi este?), acesta este un labirint puternic dominat de negru, cu ieşirea în finalul roz al cunoaşterii carnale.
Onomastica este inteligentă, normală, fără şarjele simpliste la care recurg din păcate prozatori experimentaţi. Alexandru, în plan simbolic, e un nume de învingător. Familia erodată de adulter şi alcoolism a devenit o realitate tipică pentru vremea noastră. Răul absolut este reprezentat de demonicul George, cameleonicul fals prieten prin definiţie, spirit al răului, asemeni lui Alec D’Urberville.
Subtitlurile voit naive, în acord cu vârsta personajului, explicitează esenţa conţinutistică : "Încep o nou etapă a vieţii şi sper să las în urmă suferinţele", "Frica de orfelinat m-a dus din nou în stradă", "Îmi invit prietenii din gară, acasă", "Necazurile ne urmăresc din trecut", "Se apropia sfârşitul lui George". Naivitatea, jucată sau nu, are efectul de neegalat al "expresivităţii involuntare" eugennegriciene. Trebuie spus că subtitlurile nu reuşesc să deconspire sensul naraţiunii, aceasta devenind subalternă, ele nu sunt tautologice, nu paralizează interesul receptării. Sunt convins că, dimpotrivă, ele sunt un foarte recomandabil motor lectural. Dacă textul este un continuum, fluxul lecturii face textul să băltească. Îl încetineşte.
Ca în Oliver Twist, apare şi subtema banilor ascunşi şi / sau găsiţi, specifică dealtfel romanelor de tip dickensian : "Aici am ascuns eu banii de la Marius. Când i-am luat, am atins cu mâna ceva care se mişca. Era o cutie de tablă. Am tras-o puţin afară şi mi-am dat seama că era cutia despre care tata îmi spusese în biletul de adio. Urma să găsesc ceva acolo. Am băgat-o la loc fără să o deschid. Nu umblam la banii lui decât atunci când împlineam optsprezece ani şi nu trebuia să mă mai ascund. De ei trebuia să mă folosesc pentru a începe să o caut pe mama. Am luat banii primiţi de la Marius. I-am numărat pentru că mă învăţase Romeo valoarea bancnotelor şi a monedelor (s.m., M.D.).
Stilul acesta este, pur funcţional, gradul zero al scriiturii. Incipitul, ca impuls iniţial şi acroş contează cât o deschidere în şah : "Într-un astfel de decor, eu, Alexandru, Alex cum îmi spun toţi, am ajuns după ani de zile fără să vreau. În loc să mă bucur de aceste lucruri stau pe o bancă, dar nu într-un parc, cum ar fi normal, ci într-un cimitir". Ingeniozitatea pe care autoarea vrea şi reuşeşte să o demonstreze nu rezidă în înscenarea unui fatum, ci în delirul behaviorist al nenorocirilor lui Alexandru. Dacă nu ar exista o perfectă concordanţă între vârsta lui Alexandru, mărturisirea lui şi scriitură, romanul nu ar exista nici el ca atare. Traduc aici behaviorismul prin mai mult "simţea că" decât saltul direct în regimul mentalului, ori cu ajutorul trambulinei "se gândea că". Se trece în roman din categoria "lucrurilor pe care nu le-ai dori nici duşmanilor tăi" în categoria "things never to happen", prin registrul tragic (pierderea părinţilor, casei, prietenilor etc.), se trece prin oribil (violul homosexual), ş.a. Marca sensibilităţii feminine se simte mai ales în etalarea creaturilor patibulare sau demonice. Aici, fericita coincidenţă este cea dintre simţirea prepuberă şi cea feminin-maternă. Departe de tot ce se scrie acum, fie cărţi ale bărbaţilor, fie ale femeilor, Elena Sevaciuc-Selena îşi începe cariera, relativ târziu, cu un roman pasionant. Copilărie sub cod roşu este încărcat, de acolo din underground, de o viziune critică deloc concesivă : ce fel de sistem social este acesta care permite martiriul unor copii? Răspunsul este tot între coperţi.

Mircea DOREANU 

Sursa: CORONA PRESS

Ne-a parasit Andrei Bodiu ! Poetul, omul de cultura, decanul Facultății de litere din Brașov

Aceasta stire a cazut ca un trasnet pentru noi.  Cu doua zile inainte, a murit colegul nostru de suferinta Werner Sommeraurer. Presa brasoveana  a consemnat  despre meritele  si rolul important avut de el in Revolta din 15 Noiembrie 1987. Eu insa  mi-am amintit acum ca cei doi eroi ai vremurilor noastre  au stat alaturi de mine , in aceeasi  loc intr-un moment important al carierei mele, iar acum pleaca impreuna.

     Totul s-a intamplat in data de 13 noiembrie 2013, cand mi-am lansat cele doua volume ale cartii “ Copilarie sub cod rosu”. Mircea, sotul meu fiind prieten cu Andrei Bodiu i-a cerut acestuia  sa-mi  faca cronica de carte la cele doua volume. Acest lucru s-a intamplat, dar paradoxal  l-a convins in acelas timp si pe Nea Werner sa participle la eveniment, cu toate ca refuzase sa mai iasa in public de multi ani.

    In acea zi importanta pentru mine stateam la prezidiu din Sala 120 a Consiliului Judetean, alaturi de o somitate ca Andei Bodiu . In  fata, printre ceilalti participanti se afla  Nea Werner, care a avut ochii in lacrimi mai tot timpul. Nu stiu daca el se gandea ca si mine ca atunci, in ’87, eram revoltatii din fata judetenei de partid, iar acum stateam pe locurile  ocupate  in acele vremurile, de cei impotriva carora ne revoltasem…

    Cronica pe care mi-a facut-o D-l Andei Bodiu pentru mine a fost ca “ o lansare la apa”. Instinctul m-a impins sa scriu, iar acum  auzind comentariile facute pe marginea cartii, mi-au intarit convigerea  ca nu gresisem cu nimic apucand-o pe acest drum. M-am ridicat de la acea masa mult mai increzatoare in instinctele mele. Criticul Andrei Bodiu  m-a incurajat sa continui tot asa, ca nimic nu este intamplator  in viata noastra. De cealalta parte  Nea Werner plangand m-a imbratisat spunandu-mi “o sa le citeasc, ca prea frumos a vorbit despre ele d-l Andrei ,dar  mai greu, ca nu mai vad asa de bine!”.

Atunci i-am vazut pentru ultima data pe amandoi. Acum sunt pusa in situatia sa-mi i-au ramas bun si sa le multumesc ca au fost alaturi de mine, odata, cand aveam nevoie de asa oameni …

Nea Werner pleaca duminica 06.o4.2014  ora 13.30  iar d-l Andei Bodiu in aceiasi zi  la ora 14.00. Vor pleca din doua locuri diferite dar  sigur se vor intalnii in acelasi loc, pentru ca amandoi au lasat ceva in urma lor.

Dumnezeu sa va odihneasca in pace !

                                                  

       Elena Sevaciuc – Selena

                            Copilarie sub cod rosu

O lecţie de etică pentru copiii şi tinerii care nu se născuseră încă la începutul anilor ’90.

Foto: newsbv.ro

 "Copilarie sub cod rosu"este cartea lansată de Elena Sevaciuc (foto dreapta), soţia unuia din liderii revoltei din 15 Noiembrie 1987, Mircea Sevaciuc

La masă cu criticii

Prezent ieri la lansare, prof. univ. dr. Andrei Bodiu (foto stânga), de la Facultatea de Litere Braşov, a făcut o scurtă analiză a cărţii: „Ideea principală pe care vreau sa v-o transmit este să citiţi romanul. Se citeşte uşor, conţine foarte multă naraţiune, sunt foarte multe poveşti, diferite, a personajului principal, a familiei  sale, reunite în două volume. Este un anume romantism al doamnei Sevaciuc, care stă între bine şi rău, care se confruntă în permanentă, iar rolul omului este acela de a învinge întotdeauna răul, fie că este vorba de cel din fiinţa sa, fie în jurul său. Autoarea ne îndeamnă să gândim la bine şi la binele pe care putem să-l facem în jurul nostru. Este experienţa unui copil braşovean, orfan, moment trist pe care l-a trăit în copilărie. Meritul cărţii este acela de a pleda pentru ideea de caracter, pentru ideea de bunătate, de compasiune, valori fundamentale umane”. La rândul ei, profesoara de istorie Simona Ciumbargic (foto stânga, lângă Andrei Bodiu) a apreciat că volumul „se adresează tinerilor care nu au cunoscut perioada postdecembristă şi care după ce vor citi această carte vor observa numeroase trăiri dramatice”.

Sursa: Buna Ziua Brasov

  Autor: Sorin ŢÎRCĂ

Va invit la un ceai!!

  Selena

Petre Ţuţea: „Am stat 13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi”

Autor: Cristian Delcea

Petre Ţuţea

Petre Ţuţea a fost un român anapoda. Comunist convins, „dumirit” la legionarism, pentru a muri în 1991 sub steagul galben al Partidului Naţional Liberal. Adulat în anii ’90, apoi dispreţuit pentru dogmatismul său de şuetă, azi e pretutindeni pe Facebook cu citatele sale celebre şi cu fesul de noapte pe cap.

Petre Ţuţea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muşcel, (judeţul Argeş). Urmează liceul la Câmpulung Muscel, şi la Cluj. Tot la Cluj face şi Facultatea de Drept, unde îşi ia titlul de doctor în ştiinţe juridice. În perioada studenţiei devine un comunist convins şi scrie la revista “Stânga”.

Lucrează la Ministerul Economiei Naţionale şi este trimis în mai multe călătorii diplomatice: Berlin, Budapesta şi Moscova. Intră apoi într-un cerc select de intelectuali: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica şi alţii. Colaborează la revista “Cuvântul” a lui Nae Ionescu. Influenţa acestor personalităţi ale culturii româneşti îi va marca viaţa. Ţuţea trece de la stânga la dreapta, devenind legionar.

În cadrul Guvernului Naţional-Legionar, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Director în Ministerul Economiei Naţionale. Între 1940 şi 1944 a fost Şef de secţie în Ministerul Războiului, iar între anii 1944-1948 a fost Director de studii în Ministerul Economiei Naţionale.

După cel de-al Doilea Război Mondial este anchetat cinci ani în stare de arest, fiind condamnat definitiv în 1956. În cei 13 ani de temniţă trece prin închisorile Malmaison, Aiud, Jilava şi Ocnele Mari. După gratii ţine adevărate predici cu paralele între între Platon şi Hristos, între păgânism şi creştinism.  “Constantin Noica mi-a povestit că în inchisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: «Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!» Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului, o proba supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei”, nota, în 1990, Andrei Pleşu.

Petre Ţuţea a trecut testul timpului şi a cucerit reţelele de socializare. Astfel de poze sunt peste tot pe Facebook

Filozofie în Cişmigiu

Ţuţea a fost eliberat din închisoare în 1964, cu sănătatea şubrezită. Cu greu şi-a găsit o garsonieră la etajul opt al unui bloc de lângă parcul Cişmigiu, din Bucureşti. În parc practica un  tip de activitate didactică precum vechii filozofi greci: se plimba cu tinerii pe alei, învăţându-i diferenţa dintre lumina soarelui în amurg şi la răsărit, între prostie şi spirit, între necredinţă şi credinţă.

A publicat articole (majoritatea sub pseudonim) în revistele de cultură şi a supravieţuit datorită meselor gratuite de la cantina Uniunii Scriitorilor.

În tot acest timp a fost supravegheat în permanenţă de Securitate şi i s-a înscenat o delincvenţă, fiind arestat în holul unui hotel, sub învinuirea de speculă, nedovedită.

După decembrie 1989, cunoaşte o popularitate fulminantă. Primeşte în garsoniera sa zeci de ziarişti, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: ţuţismul. Marian Munteanu, liderul Golaniadei din 1990, se declară un discipol al lui Ţuţea.

Petre Ţuţea publică mai multe cărţi, dar talentul lui nu e acela de scriitor, ci de orator. Astfel, Ţuţea a rămas celebru cu o culegere de vorbe memorabile.

Andrei Pleşu a scris despre popularitatea târzie a lui Ţuţea ca despre un ultim ghinion al vieţii lui: “I-a fost hărăzit să ajungă un personaj «mediatic» în faza crepusculară a evoluţiei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă”.

Ţuţea moare la 3 decembrie 1991, dimineaţa. Avea 89 de ani. Este dus de la Bucureşti la Boteniul natal cu o maşină care transporta morcovi. Înmormântarea are loc în ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de veci făcîndu-l într-un car tras de boi. Cei prezenţi la înmormântare susţin că nici măcar nu erau boi. Erau vaci.

 

De la stânga la dreapta şi apoi la centru
„Eram un prost – avea să declare Ţuţea la bătrâneţe – la vârsta la care Eminescu scria «Luceafărul», eu jucam ţurca marxistă”. Petre Ţuţea a fost un tânăr de stânga. Preluase o butadă a unui filozof francez: “Cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Trecerea lui Ţuţea la legionarism s-a petrecut în Germania. Acolo s-a întâlnit cu Nae Ionescu înfocat teoretician al dreptei româneşti din perioada interbelică. "Te-ai dumirit şi tu, Petreche", i-a spus Nae Ionescu. Ţuţea a trecut astfel de la ateism la ortodoxism.

El a rămas în memoria multor români cu o comparaţie între creştinism şi ateism: “O babă murdară pe picioare, care sta în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

Ţuţea a murit ca liberal. Cum a trecut la liberalism? A explicat într-unul dintre multele interviuri acordate după 1990. “Daca a urcat pana la mine ditamai animalul, din delicatete... i-am semnat adeziunea”.

“Animalul” pomenit de Ţuţea era Dan Amedeo Lazarescu, unul dintre iniţiatorii reînfiinţării PNL-ului după Revoluţie. Legenda spune că liftul nu a funcţionat în ziua cu princina, iar Ţuţea a fost înduioşat de efortul lui Lazarescu, care, la 72 de ani, urcase pe scări opt etaje pentru el.

”Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…”

Petre Ţuţea

Sursa: 

Î
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

„Copilărie sub cod roşu“

Autor: Harald Odăţeanu, 14.11.2013

Elena Sevaciuc, una dintre participantele la revolta din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, a lansat, ieri, cartea „Copilărie sub cod roşu“, pe care a scris-o, spune ea, inspirată de viaţa copiilor străzii şi a mamelor nevoite să muncească în străinătate. La lansarea au fost invitaţi şi elevi de la Colegiile „Unirea“ şi „Andrei Bîrseanu“. „Strada a fost cea care m-a inspirat, începînd chiar cu zilele de după 15 noiembrie 1987. Atunci am ieşit în stradă, după care am făcut-o şi în 1989. Am scris pentru părinţi şi pentru copii, copii care de multe ori au ajuns în stradă, nu din vina lor, ci din neglijenţa părinţilor sau din încercarea acestora de a face bine pentru ei. Am încercat să demonstrez că în stradă nu se mai ţine cont de etnia din care fac parte aceşti copii, ei se împrietenesc şi trec împreună prin încercările vieţii. M-am referit în carte şi la drama femeii din România, ajunsă slugă prin străinătate, obligată să facă mari sacrificii pentru a încerca să ofere un trai mai bun copiilor ei“, a spus Elena Sevaciuc. Prezentînd cartea, scriitorul Andrei Bodiu spune că romanul este o poveste care reuneşte mai multe poveşti de viaţă. 

Sursa: Monitorul Expres